Stefania Caterina şi Tomislav Vlašić

 

Drumul spre plinătate

a 4° parte – „Preoţia nouă şi oferirea vieţii”

(Text extras din video-conferinţa din 25 martie 2012)

 

Stefania Caterina (S.C.): Vă salutăm, dragi ascultători! Suntem din nou împreună pentru a continua să vă vorbim despre tema pe care am intitulat-o ”Drumul spre plinătate”. Am împărțit prezentarea noastră în mai multe părți, pentru a vă da un cadru cât mai amplu a ceea ce ne-a fost revelat referitor la reunirea în Cristos a tuturor lucrurilor. Prezentarea de astăzi este dedicată preoției noi și oferirii vieții, două puncte esențiale pentru tot poporul lui Dumnezeu și pentru fiecare din noi, după cum vă vom explica. Cei care au urmărit mesajele publicate pe acest site sau au citit cărțile, știu foarte bine că Isus a atins deseori subiectul preoției, atât cea a întregului popor cât și cea a păstorilor, adică al preoției ministeriale, definindu-le drept un element fundamental pentru viitorul poporului Său. Referitor la aceasta, vă semnalez mai ales mesajele de la sfârșitul anului 2010 și pe cele din 2011, intitulate ”Voi sunteți poporul Meu sfânt” și ”Viitorul poporului Meu”. Despre preoţie am vorbit și-n cărțile ”Dincolo de Marea Barieră” și ”Rescrierea Istoriei – În gândul lui Dumnezeu”. Astăzi dorim să aprofundăm același subiect, pornind de la diverse aspecte care sunt foarte importante.

Tomislav Vlašić (T.V.): Vorbim despre preoția nouă și dorim să vă explicăm ce anume înseamnă ”nouă”. Noutatea constă, înainte de toate, în a ne întoarce la preoția care trăiește în Inima lui Isus, pe care El a imprimat-o în apostoli, și a o trăi făcând un drum spiritual progresiv. În aceste timpuri, Isus acționează cu putere pentru a reconduce preoția la ceea ce El a dorit și pentru a o elibera de orice umbră și piedică; Dumnezeu dă la o parte toate instrumentele care împiedică procesul de reunire în Cristos. Noutatea preoției, în aceste timpuri, se datorează şi faptului că ne aflăm la un punct de cotitură definitivă în ceea ce priveşte reunirea tuturor lucrurilor în Cristos. Aceasta presupune o muncă interioară intensă, pentru a-I aparţine lui Isus Cristos şi pentru a îndepărta toate părțile întunecate care se află în noi. A trăi preoţia nu înseamnă a reuni în Cristos doar viaţa noastră, ci şi vieţile altora, dacă ei doresc acest lucru: cu ajutorul nostru, cu rugăciunea şi cu oferirea noastră lui Dumnezeu, putem să fim reuniţi în Cristos noi, dar şi aproapele nostru.

Preoţia despre care vorbim este preoţia unică, cea a lui Isus Cristos. Aceasta este operantă atât în poporul lui Dumnezeu cât şi în slujitorii pe care El i-a confirmat şi pe care poporul i-a ales pentru o anumită slujire. În ambele cazuri este vorba despre unica preoție, cea a lui Cristos. Toţi membrii poporului lui Dumnezeu duc totul la Cristos, pentru a fi reuniți în El. În ceea ce priveşte preoţia comună a poporului, am experimentat că există extrem de puţini credincioşi conştienţi că sunt preoţi ai lui Cristos, şi nici aceștia nu ştiu ce anume să facă pentru a exercita această preoţie.

Creştinul îşi găseşte identitatea sa în Botez, în care, prin lucrarea Spiritului Sfânt şi prin mâna preotului slujitor, fiecare creştin este uns ca să fie preot, profet şi rege. Aceasta este identitatea fiecărui membru al Bisericii. Botezul nu este, deci, un simplu ritual care marchează apartenenţa la o religie; creştinul se botează pentru a deveni un membru viu al Trupului Mistic al lui Cristos şi se unește cu preoția lui Cristos.

Fiecare credincios în parte şi întreg poporul este chemat să exercite slujirea preoţească împreună cu Cristos. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că fiecare din noi alege să moară faţă de sine, faţă de egoismul şi egocentrismul său, şi trăieşte pentru Cristos. Astfel, în fiecare dintre noi trăieşte Cristos, care învinge moartea, păcatul şi Infernul, şi ne conduce la Tatăl, ne supune Tatălui. Singuri nu putem face nimic; preoţia lui Cristos e cea care ne introduce în viaţa lui Dumnezeu şi ne prezintă Tatălui. Din partea noastră, trebuie să fie o participare activă; nu putem rămâne indiferenţi sau pasivi, aşteptând ca printr-un ritual să se întâmple ceva miraculos. Trebuie să participăm la viaţa lui Cristos. De aceea, exerciţiul preoţiei din partea fiecărui membru al poporului lui Dumnezeu, presupune oferirea lui Isus Cristos a propriei vieţi; presupune că, în orice situaţie şi în orice încercare, rămânem fideli lui Isus Cristos, trăim ca şi El şi-I permitem să acţioneze în noi. Astfel Îi permitem lui Isus să-Şi exercite în noi slujirea preoţească înaintea Tatălui, pentru că Isus stă neîncetat înaintea lui Dumnezeu Tatăl pentru a ne prezenta pe noi toţi. Participarea noastră este vie dacă Îi oferim viaţa noastră lui Dumnezeu şi pentru ceilalţi, pentru a forma Trupul Mistic al lui Cristos; astfel suntem uniţi unii cu alţii, iar preotul duce la Cristos toate lucrurile, prezentându-I totul. El renunţă la orice fel de egoism şi egocentrism şi-I prezintă lui Isus toate situaţiile şi persoanele care fac parte din viaţa sa şi întreaga situaţie a omenirii, inclusiv degradarea ei.

Prin urmare, cel care exercită slujirea preoţească în viaţa sa, intră în lumină şi în viaţa lui Cristos şi comunică această viaţă celorlalţi. Aceasta este slujirea profetică, pentru că indică tuturor drumul. Gândiţi-vă la situaţia pe care o trăim astăzi, caracterizată de confuzie şi disperare: creştinul ar trebui să fie un om al luminii, care emană lumina şi-i hrăneşte pe fraţi cu credinţă, speranţă şi cu iubire. În acest fel, fiecare membru al poporului lui Dumnezeu ar reuni în Cristos propria viaţă şi pe alţii, şi, firesc, Cristos ar domni în toţi. Toate acestea nu sunt o simplă teorie; fiecare dintre noi ar trebui să se angajeze să facă un drum de continuă verificare, iar Spiritul Sfânt ar confirma neîncetat paşii noştri. Numai astfel Isus Cristos poate domni în noi, iar noi putem domni cu Isus Cristos, putem învinge moartea, păcatul, pe Satana, şi să intrăm în sfârşit în Noua Creaţie. Aceasta este o obligaţie pentru tot poporul lui Dumnezeu, care trebuie să participe la preoţia lui Cristos. Pe lângă preoţia comună a credincioşilor, sau împărătească, există preoţi miniştri (slujitori), păstori pe care poporul i-a ales şi pe care Dumnezeu i-a confirmat pentru o slujire deosebită; aceştia primesc un har deosebit pentru a sluji poporul şi pentru a-l însoţi pe drumul reunirii în Cristos.

S.C.: E important să înţelegem că preoţia comună a poporului este terenul fertil din care răsare preoţia ministerială. Isus însuşi, în toate experienţele mele, a subliniat mereu cât este de important ca noi toţi să devenim conştienţi că suntem preoţi. Fără această conştiinţă, cu greu vor ieşi mlădiţele preoţilor miniştri. Vedeţi bine că în ziua de astăzi este greu să avem preoţi noi, poate tocmai datorită faptului că credincioşii nu şi-au trăit până acum preoţia lor comună.

În acest context, îmi pare util să vă prezint un cadru a ceea ce s-a petrecut cu preoţia de-a lungul secolelor, nu doar pe Pământ, dar şi pe alte planete, în baza experienţelor pe care  le-am trăit. La început, Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia ca preoţi; aceştia ar fi trebuit  să-şi exercite împreună slujirea preoţească, în comuniune cu îngerii, oferindu-I lui Dumnezeu întreaga Creaţie. Astfel făcând, ar fi guvernat Creaţia în Numele lui Dumnezeu. Păcatul originar, după cum ştim, a distrus acest proiect iniţial, și cadrul a fost profund alterat. Despre toate acestea am vorbit deja [1] şi, deci, nu voi insista, pentru a nu mă repeta. Ce s-a întâmplat pe Pământ după păcatul originar? Omul a rupt, practic, relaţia sa cu Dumnezeu; a ales să acţioneze autonom, până când, inevitabil, a descoperit că este slab, lipsit fiind de Spiritul Sfânt. Şi ce a făcut atunci? S-a îndreptat înspre un alt spirit, spiritul răului. Alegând spiritul răului, automat a închinat şi cultul său acestui spirit şi a generat preoţi care slujeau demonilor, sub forma idolilor. Astfel, pe Pământ, preoţia a fost complet deviată şi alterată. Situaţia era extrem de dificilă, şi de aceea Dumnezeu a intervenit direct şi puternic în istoria omenirii prin poporul ales, prin legea dată lui Moise şi prin preoţi care se închinau adevăratului Dumnezeu. Poporul ales trebuia să pregătească drumul lui Cristos, Domnului Isus care avea să vină pe Pământ. Isus Cristos a venit pentru a reda omului demnitatea în integritatea ei şi, de aceea, înainte de toate, el a redeschis drumul spre preoţia care era la începuturi. A adus-o în atenţia poporului, chemându-ne pe fiecare dintre noi să trăim cu intensitate oferirea noastră lui Dumnezeu.

Ştiţi bine că în Evanghelia după Ioan, la capitolul al zecelea, se vorbeşte despre Bunul Păstor. Referitor la aceasta, Isus mereu mi-a spus: „Adevăratul păstor e cel care-Mi oferă viaţa pentru oi, aşa cum Eu Mi-am oferit viaţa Tatălui pentru oi.” A fi păstori şi a fi oferiţi lui Dumnezeu este unul şi acelaşi lucru. Cine nu doreşte să se ofere lui Dumnezeu, nu poate fi preot după Inima lui Dumnezeu, după Inima Adevăratului Păstor, Isus Cristos; devine un mercenar. Dimpotrivă, cine se oferă conştient lui Isus pentru ceilalţi, e un păstor adevărat. În acest sens, şi cei care exercită preoția ministerială, şi credincioşii de rând devin păstorii altor suflete, în sensul că deschid calea altora, ştiu să dea un cuvânt, ştiu să dea poporului speranţa. E foarte important să înţelegem că adevăratul păstor ştie să fie şi miel blând. De fapt, nu putem fi păstori fără să fim şi miei, adică să fim dispuşi să ne dăruim pe noi înşine lui Isus Cristos, aşa cum El s-a dăruit cu totul Tatălui. În concluzie, Isus a venit pe Pământ pentru a reînnoi preoţia, nu numai pentru Pământ, ci pentru întregul Univers: va veni un timp, în Noua Creaţie, în care nicio preoţie nu va putea fi despărţită de cea a lui Cristos, pentru că totul va fi reunit în Cristos, inclusiv preoţia.

Ce s-a întâmplat pe planetele rămase fidele lui Dumnezeu? Acele omeniri care nu au comis păcatul originar au păstrat preoţia originară, au păstrat prerogativa de a guverna Creaţia împreună cu Dumnezeu, oferindu-I-o. În multele experienţe trăite şi în discuţiile avute cu aceşti fraţi, mi-a fost explicat că, imediat după căderea unei părţi a omenirii, cauzată de păcatul originar, popoarele rămase fidele L-au rugat pe Dumnezeu să le dea o lege care să le orienteze existenţa. I-au cerut lui Dumnezeu să fie protejaţi, călăuziţi şi instruiţi de El. Dumnezeu le-a dat Legea, apoi i-a spus poporului: „Voi înşivă veţi păzi această Lege, care este o comoară pentru voi, şi o veţi urma; voi veţi alege între voi preoţi care vă vor ajuta şi vă vor însoţi pe drumul vostru”. De atunci, preoţii de pe planetele credincioase şi poporul păzesc împreună Legea lui Dumnezeu şi o urmează pe deplin.

Pentru a înţelege mai bine aceasta, iau exemplul fraţilor şi surorilor de pe Alfa Centauri, care mi-au vorbit mult despre preoţie. În această omenire, preotul este o figură extrem de importantă pentru popor, a fost întotdeauna şi continuă să fie, cu atât mai mult după venirea lui Isus Cristos pe Pământ. Preotul de pe Alfa Centauri e cel care însoţeşte viaţa fiecăruia, stându-i alături, practic, de la naştere până la moarte. Este, deci, foarte prezent în viaţa poporului, în toate aspectele ei: de exemplu, medicul îşi desfăşoară activitatea sa împreună cu preotul.

Pe Alfa Centauri, există şi un preot, pe care l-am putea numi Mare Preot, care, însă, nu stă în fruntea unei ierarhii preoţeşti, aşa cum ne-am putea gândi noi, ci e pur şi simplu cel care adună tot poporul de pe planetă, pentru a-l oferi neîncetat lui Dumnezeu. Acest preot are o soţie, pentru că, în experienţa acestui popor, preoţia e trăită împreună cu femeia, aşa cum trebuia să fie de la început; bărbatul şi femeia au misiuni diferite, cu nuanţe diferite. În particular, acest cuplu preoţesc are misiunea specifică de a însoţi drumul spiritual al întregului popor şi de a-l oferi lui Dumnezeu. În celebrările lor, la care mi-a fost îngăduit să asist în spirit, se citeşte, înainte de toate, Legea lui Dumnezeu. Tot poporul se adună într-un singur templu, pentru că nu există atâtea biserici, ca la noi: există un singur templu, unde tot poporul se reuneşte pentru a-I da laudă lui Dumnezeu, pentru a asculta citirea Legii, pentru a-L invoca pe Dumnezeu şi pentru a-şi reînnoi fidelitatea faţă de El. În acest popor, sunt marcate într-un mod deosebit paternitatea şi maternitatea, care acţionează mult în preoţie. Isus mi-a spus mereu: „Bărbatul, tatăl, e cel care indică drumul, care deschide drumul cu puterea sa, dar femeia, mama, e cea care însoţeşte fiii pe parcursul acestui drum”. Acest lucru e foarte important la omenirile fidele lui Dumnezeu.

După venirea lui Isus Cristos, şi fraţii, şi surorile fidele lui Dumnezeu au intrat pe deplin în preoţia lui Cristos. Chiar dacă Isus s-a întrupat doar pe Pământ, aceste popoare fidele au cunoscut opera Răscumpărării, au fost informaţi desăvârşit de către însuşi Dumnezeu, prin Arhangheli. Ei s-au oferit pentru lucrarea lui Cristos pe Pământ, L-au însoţit cu rugăciunea lor, cu oferirea lor, participând plenar la preoţia lui Cristos.

În Univers există şi alte planete răzvrătite faţă de Dumnezeu, în afară de Pământ, cărora trebuie să le fie dată vestea Mântuirii. Aceste popoare sunt în necunoştinţă totală, nu ştiu ce a făcut Isus Cristos pentru ele. Dumnezeu doreşte să le dea şi lor vestea Mântuirii, să le dea Legea şi Preoţia şi să-i reunească și pe acești fii ai Săi în Cristos, lucru pe care îl va face. Îl va face şi prin vestirea şi prin mărturia noastră.

T.V.: E important să clarificăm ulterior aspectul preoţiei bărbatului şi femeii pe planetele fidele lui Dumnezeu. Bărbatul e preot; soţia lui participă la preoţia sa şi e parte a poporului, fiind însă unită într-un mod particular cu preotul. Şi pe Pământ, putem găsi fundamentul acestui fapt în viaţa creştină: Isus Cristos e Unicul Preot, dar a avut nevoie de o Mamă care   S-a unit cu El la picioarele Crucii. Prin Ea e generat poporul lui Dumnezeu. Maria Neprihănită S-a unit într-un mod deosebit cu preoţia Fiului. Isus Cristos avea nevoie de o femeie pe deplin unită cu El. Uniunea Preacuratei cu Isus Cristos e modelul pentru toată Biserica, pentru toţi membrii poporului lui Dumnezeu: cu toţii, bărbaţi şi femei, trebuie să fie uniţi cu Cristos; desigur, trecând prin Inima Neprihănită a Mariei, care e unica creatură ce s-a unit desăvârşit cu Cristos şi a intrat în viaţa Preasfintei Treimi cu sufletul şi trupul.

Toate acestea ne ajută să înţelegem şi mai bine slujirea unui preot-ministru. Înainte de toate, ministrul se oferă pe sine pentru popor. Ştim că Isus a venit între noi, a luat totul asupra Sa, Şi-a asumat condiţia noastră întru totul, în afară de păcat, a luat asupra Sa toate suferinţele şi greutăţile, a fost solidar cu noi. În aceste timpuri, şi, în viitor cu atât mai mult, va putea fi preot numai cine se oferă necondiţionat lui Isus Cristos, prin Neprihănita Fecioară Maria. Numai astfel poate intra în comuniune deplină cu preoţia lui Cristos, pentru că prin Fecioara Maria ne este transmisă neprihănirea; despre aceasta vom vorbi, însă, cu altă ocazie.

Din toate acestea, se desprinde un principiu fundamental pentru slujirea preoţească în folosul poporului: preotul trebuie să trăiască cu totul pentru Isus Cristos şi să conducă poporul la Isus Cristos; nu la el însuşi, nu la ideile, la interpretările sale, ci la Isus Cristos, în Spiritul Sfânt. Acesta este un mare parcurs spiritual! Nu ajunge doar să proclamăm nişte lucruri. În cartea Stefaniei Caterina „Rescrierea Istoriei”, e trasat acest parcurs, în care omul trebuie să descopere gândul lui Cristos, să se unească mistic cu El, să se supună Tatălui şi, astfel, să intre în Noua Creaţie. Un preot slujitor trebuie să fie matur pentru aceste lucruri. Trebuie să fie în acelaşi timp altar, miel şi preot, şi aceasta e valabil şi pentru popor. Preotul ministru are îndatorirea principală de a educa poporul ca să se ofere lui Dumnezeu, să participe la jertfa lui Cristos.

De exemplu, atunci când poporul participă la Euharistie, el nu poate fi un spectator pasiv, care participă pur şi simplu la un ritual, ci ar trebui să participe efectiv la Moartea şi la Învierea lui Cristos. Prin oferirea de sine, iese din egoism, din egocentrism, din propria logică, din ambiţii, etc, şi, astfel, se înalţă la Isus Cristos. Atunci poporul se oferă pentru preotul slujitor, iar el se oferă pentru popor; în acest fel, tot poporul e condus la Isus Cristos şi fiecare reuneşte în Cristos propria viaţă şi tot ce face parte din ea. Dacă o adunare liturgică trăieşte în acest mod, după fiecare celebrare totul se schimbă în oameni, totul învie. Să pornim, deci, pe drumul care ne duce la Noua Creaţie. Vom experimenta că speranţa nu dezamăgeşte, că nu e departe de noi, ci ne conduce la o realitate, zi de zi. De aceea, a înţelege valoarea preoţiei, înseamnă a înţelege participarea la preoţia lui Cristos, atât din partea slujitorului care prezidează celebrarea, cât şi din partea fiecărui participant şi a întregului popor. Această participare ne conduce la plinătate. Mi-a rămas imprimat în suflet ceea ce trăiesc fraţii fideli lui Dumnezeu: înainte de toate, preotul se oferă pentru soţia lui, iar ea se oferă pentru el. Amândoi se oferă unul pentru altul şi împreună se oferă lui Cristos, prin Maria. Aceşti fraţi ne-au spus: „Aceasta este puterea noastră, care ocroteşte Legea şi o promovează în noi, deschizând neîncetat drumul spre Cristos”.

S.C.: Vorbim despre preoţia nouă chiar dacă, după cum vedeţi, nu este vorba despre o preoţie diferită de cea pe care Cristos a adus-o pe Pământ. Care este, atunci, noutatea? Consider să noutatea constă tocmai în aspectul comuniunii trăite profund. Înainte de toate, comuniunea dintre membrii poporului care, uniţi şi oferiţi unii pentru alţii, trăiesc realmente preoţia lor comună. Apoi, comuniunea profundă între popor şi Păstorul său, unde iubirea şi forţa trec de la unul la altul, într-o misiune comună, deoarece ministrul nu împlineşte o misiune diferită de cea a poporului. Misiunea este aceeaşi: a conduce totul la Cristos, pentru ca Cristos să trăiască în toţi şi să ofere totul Tatălui. În fine, comuniunea între preoţi: pe Alfa Centauri, preoţii trăiesc o comuniune profundă între ei; dar acest lucru este esenţial şi pentru Pământ. Toţi preoţii, luaţi împreună, reprezintă o parte numeroasă a poporului; o parte care trebuie să fie atentă, vigilentă, dar care trebuie să fie şi ocrotită. Comuniunea între preoţi face ca puterea lor să crească. Se întrevede, însă, ceva şi mai măreţ: ne îndreptăm, de fapt, înspre timpurile în care va fi necesară comuniunea între toţi preoţii din Univers. Un preot de pe Pământ nu-şi va putea împlini de deplin slujirea fără ajutorul şi rugăciunea altor fraţi preoţi din Univers, şi viceversa. Dumnezeu conduce omenirea înspre comuniunea între toate popoarele Universului, o comuniune care se va realiza şi prin uniunea păstorilor lor: nu vor putea exista rivalităţi, războaie, invidii şi gelozii între păstori, aşa cum nu trebuie să fie între popoare. Deci, dragi fraţi şi surori, am ajuns în punctul în care trebuie cu adevărat să ne privim înlăuntru şi să vedem ce anume trebuie încă să facem. Drumul e lung, şi acest lucru e valabil atât pentru noi, cei care vă vorbim, cât şi pentru fiecare din voi. Trebuie să ne întrebăm cu sinceritate dacă ne trăim sau nu preoţia şi, mai ales, dacă, cu rugăciunea şi cu oferirea noastră, ne simţim uniţi cu păstorii noştri, dacă îi ajutăm şi dacă ei ne ajută. Aceasta este reflecţia profundă pe care Dumnezeu o cere poporului Său, fiindcă reunirea în Cristos nu va putea înainta fără buna funcţionare a fiecăruia dintre noi şi a întregului popor.

De ce este, deci, nevoie? E necesară oferirea vieţii din partea fiecăruia. Când mă ofer lui Dumnezeu, se realizează ceea ce spune Sfântul Pavel: „Cristos trăieşte în mine”. Atunci Cristos conduce viaţa mea şi o inserează deplin într-un proiect mai amplu. Astfel, eu devin folositoare fiecăruia din voi, iar voi mie, în sensul bun, fireşte, şi nu în sensul unei exploatări egoiste, ci al unei comuniuni adevărate, prin care se realizează reunirea în Cristos. El e cel care realizează totul în noi şi prin noi.

T.V: Aş dori să subliniez din nou importanţa oferirii lui Isus prin Preacurata Fecioară Maria. Din experienţa mea de viaţă, am văzut că persoanele se tem să-şi ofere viaţa lui Dumnezeu, sau acceptă să o facă din constrângere. Participarea la viaţa lui Cristos, însă, este o provocare adusă morţii, păcatului, Infernului. Dacă ne oferim lui Dumnezeu, această provocare ne face să primim puterea Dumnezeului înviat şi biruitor, şi noi înşine învingem răul. Oferirea lui Dumnezeu nu ne conduce la boală, nici la resemnare în faţa Crucii, aşa cum mulţi se tem. Mai mult, tocmai teama de a ne dărui complet viaţa lui Isus prin Maria e cea care ne face sclavi ai morţii, ai bolilor şi ai răului. Oferindu-ne necondiţionat viaţa lui Dumnezeu, însă, ne eliberăm de frici, şi în noi se descătuşează puterea pe care am primit-o la Botez, pe care ar trebui să o trăim încontinuu şi care ne duce mereu la Înviere.

În acest punct, putem înţelege cu uşurinţă ceea ce a spus Isus, vorbind despre fericiri: în toate încercările, suntem biruitori dacă-I aparţinem lui Isus Cristos. Atunci, oferirea noastră lui Isus Cristos ne permite să învingem, să ne lărgim orizonturile şi să înaintăm înspre plinătate, pentru a împlini în sfârşit misiunea pe care au primit-o apostolii şi Biserica întreagă, aceea de a învinge Moartea şi pe Satana, de a învinge orice rău. Puteţi, deci, să înţelegeţi care este puterea emanată de o persoană, de un grup, de toată Biserica, dacă îşi trăiesc misiunea, şi cât bine facem omenirii şi întregului Univers. Aşa cum Stefania spunea mai înainte, toate acestea nu privesc doar Pământul, pentru că suntem deja parte dintr-un proces cosmic, prin care toţi oamenii şi toate creaturile vor beneficia de jertfa lui Cristos, participând la această jertfă şi la preoţia Sa.

S.C.: Trebuie, deci, să ne aşteptăm la o Înviere. Din păcate, pe Pământ ne-am concentrat atenţia asupra suferinţei lui Isus pe Cruce, oprindu-ne foarte puţin asupra Învierii Sale. Ea nu este doar un evenimen istoric, ci e viitorul fiecăruia dintre noi. Toată suferinţa pe care o trăim pe Pământ, şi ştim bine câtă este, dacă e cufundată în Cristos, e doar anticamera Învierii. Nu Dumnezeu ne face să suferim, ci alegerile noastre greşite; ne face să suferim încredinţarea noastră, adesea atât de superficială, spiritului lumii, când ne lăsăm târâţi pe drumuri greşite. Priviţi exemplul fraţilor noştri fideli lui Dumnezeu: ei nu L-au trădat pe Dumnezeu, de aceea, nu au făcut alegeri greşite. L-au ales necondiţionat pe Dumnezeu, şi aceasta i-a făcut să trăiască o viaţă unde suferinţa e foarte redusă, unde nu există boli şi degradare aşa cum le cunoaştem noi. Şi ei experimentează moartea, asta da, pentru că păcatul originar a făcut să intre moartea în tot Universul, dar o trăiesc ca pe un lucru firesc, ca şi cum ar adormi. Într-o zi, noi toţi vom învinge definitiv moartea.

E timpul să începem să ne implicăm cu seriozitate, pentru a participa activ la Moartea şi Învierea lui Cristos; e timpul să-L cunoaştem pe Isus Cristos drept ceea ce este: Mântuitorul, Biruitorul morţii şi întunericului, să ne dăm seama că Satana ne domină cu frica. Frica este o forţă foarte mare, care acţionează incredibil pe Pământ. Să ne amintim, însă, că există o forţă mult mai mare, care învinge frica: credinţa. Credinţa în Cristos este forţa cea mai puternică care există în tot Universul. Dacă avem o credinţă sinceră şi adevărată, şi credem că Dumnezeu ne va dărui doar binele, atunci această credinţă va învinge frica noastră. Orice ar trebui să înfruntăm, vom fi siguri că Domnul este cu noi.

T.V.: Doresc să încurajez în mod deosebit toţi păstorii, preoţii poporului lui Dumnezeu, spunându-le că în Univers există popoare întregi fidele lui Dumnezeu, care-şi oferă viaţa pentru ei. Există multe persoane umile, ascunse, poate chiar marginalizate, aproape invizibile lumii, care se oferă pentru ei. Doresc să-i încurajez să se ofere lui Cristos şi să experimenteze astfel reînnoirea vieţii lor şi a parohiei, a poporului care le-a fost încredinţat. Nu vă fie frică să trăiţi această oferire! Uneori, chiar şi în Biserică, acest lucru nu e înţeles şi există împotriviri atunci când se vorbeşte despre oferirea vieţii lui Isus Cristos. Vă asigur că oferirea vieţii nu e o devoţiune, nici ceva facultativ, ci e obligatorie, dacă dorim să avem parte de Învierea lui Cristos. Preotul slujitor ar trebui să fie un model dinamic de persoană care însoţeşte poporul. Ce anume propovăduiau apostolii? Că Isus s-a întrupat, a murit, a înviat şi s-a înălţat la Tatăl. Acestea trebuie prezentate poporului, pentru ca el să urmeze un drum creştin autentic, participând la viaţa şi la jertfa lui Isus Cristos. Oferirea vieţii noastre lui Isus Cristos este partea care ne revine nouă în participarea la viaţa lui Cristos mort şi înviat.

S.C.: Ca femeie, eu aş dori, în schimb, să încurajez toate femeile de pe Pământ, care sunt soţii, mame, persoane consacrate. Ştiţi bine că situaţia femeii e deosebit de dificilă pe Pământ. Şi aceasta, este, din păcate, o amară consecinţă a păcatului originar. Dar, în Cristos, ne-a fost dat să ne putem redescoperi maternitatea, esenţa feminităţii noastre, care nu constă în a fi frumoase, la modă, slabe sau grase, ci în a fi femei în Dumnezeu, adică purtătoare de viață, care pregătesc calea viitorului. Trebuie să ne amintim mereu să suntem mame în spirit, mai înainte de a fi mame trupeşti. Isus mi-a explicat de multe ori că femeile care-L urmau, despre care citim în Evanghelie, nu erau reduse doar rolul casnicelor, utile doar pentru a se ocupa de diverse treburi, cum sunt gătitul sau alte lucruri de acest gen, aşa cum, din păcate, se întâmplă în multe cazuri, chiar şi în Biserică. Prezenţa lor era o prezenţă vie, care mărturisea o autentică maternitate şi o oferire continuă pentru apostoli. Toate acestea au continuat şi după Înălţarea lui Isus. Misiunea Preacuratei Fecioare Maria şi a femeilor în Cenacol, nu era, desigur, una secundară: femeile din Evanghelie nu erau doar gospodine, ci femei care-şi ofereau propria maternitate lui Cristos şi-i flancau pe apostoli în misiunea lor, cu oferirea şi cu rugăciunea lor. Aici nu intră în discuţie sexul sau inepţiile care uneori se spun, cum este cea despre Maria Magdalena şi Isus. Vorbim despre o realitate divină, cea a maternităţii şi paternităţii, aşa cum sunt ele în Dumnezeu. E timpul ca femeile de pe Pământ să învie, oferindu-se lui Cristos, unicul care poate să ne elibereze de orice formă de sclavie.

T.V.: Ne pregătim de apropiata Sărbătoare a Paştilor. Aş dori să subliniez, încă o dată, că nu se ajunge la Noua Creaţie, nici la plinătate, participând pasiv la Jertfa lui Cristos. Nu reuşesc nici măcar să-mi imaginez că se poate celebra o Sfântă Liturghie, în care Isus se oferă Tatălui, în timp ce poporul rămâne pasiv sau se limitează la o atitudine devoţională. În momentul în care Isus se oferă pe altar pentru fiecare din noi, tot Universul se pune în mişcare, dacă participăm cu adevărat la Jertfa lui Cristos şi trecem de la Moarte la Înviere. Vă doresc să puteţi înţelege acest lucru la această Sărbătoare a Paştilor şi să faceţi trecerea înspre noutate, participând cu adevărat la viaţa lui Cristos mort şi înviat, care stă la dreapta Tatălui. Vă mulţumim pentru atenţie şi vă dorim Paşte fericit.

[1] Vezi textul video-conferinţei despre paternitatea şi maternitatea spirituale, publicat pe acest site.