Comuniunea cu Dumnezeu

Dragi fraţi şi surori, vă propun un mesaj al Sfântului Iosif, pe care l-am primit la începutul novenei dedicate lui. În rugăciune, i-am cerut să ne spună ceva despre sine, dat fiind că se vorbeşte puţin despre el. Ne-a adresat aceste cuvinte, care ne îndeamnă să trăim o relaţie autentică şi profundă cu Dumnezeu, izvorul oricărei fericiri şi împliniri.

Vă salut cu mult drag şi vă binecuvântez. Domnul să vă dăruiască pacea.

Stefania Caterina

Mesajul Sfântului Iosif din 10 martie 2014

„Vă binecuvântez, dragi fraţi şi surori. V-aţi exprimat dorinţa de a mă cunoaşte mai bine; de fapt, figura mea e destul de marginalizată în Biserică, cu toate că sunt mulţi oameni care mă cinstesc în mod sincer. Mă puteţi cunoaşte în Dumnezeu, pentru că în El ne cunoaştem perfect unii pe alţii; de fapt, Spiritul Sfânt locuieşte în noi, şi El e cel care manifestă identitatea fiecăruia. De aceea, când sunteţi în Dumnezeu, ajunge doar să adresaţi un gând unui sfânt, sau unei persoane, sau unei situaţii, pentru a cunoaşte în Spiritul Sfânt acel sfânt, persoană sau acea situaţie (Rm 8,26-28).

Eu sunt o inimă cu Preacurata Fecioară Maria, chiar dacă căsătoria noastră nu a fost una obişnuită: căsătoria noastră nu s-a consumat. Cu toate acestea, am fost atât de uniţi, încât am fost una în Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu e cel care ne-a unit, nu pasiunea; nu ne-a unit nici măcar lucrarea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu ne-a unit pentru lucrarea Sa. Adesea, persoanele se unesc între ele pentru o lucrare, pentru a face ceva împreună. Însă întotdeauna Dumnezeu e cel care uneşte şi, când sunteţi uniţi în El, atunci vă încredinţează o lucrare.

Eu nu sunt în Preasfânta Treime ca Preacurata Fecioară Maria, care este o fiinţă excepțională şi unică în Univers; nu va mai fi o alta ca ea, nici măcar în Noua Creaţie. Ea este în Preasfânta Treime, şi acel loc îi revine pe drept. Eu, însă, am intrat în Inima Mariei; după Isus, eu sunt unicul care am intrat perfect în Inima sa Neprihănită şi, împreună cu ea, am format o singură Inimă. Astfel, pot spune că am intrat şi eu în Preasfânta Treime, chiar dacă indirect.

Acest lucru este valabil pentru fiecare din voi: cu cât intraţi mai mult în Inima Neprihănită a Mariei, cu atât intraţi într-o cunoaştere mai profundă a Preasfintei Treimi, a misterului vieţii Sale. Inima Mariei trăieşte în Inima lui Isus, şi de aceea e cufundată în Preasfânta Treime; dar şi Inima lui Isus trăieşte în Inima Mariei, s-a format în sânul Mariei (In 14,9-11).

Rolul meu a fost important pe Pământ: trebuia să-I asigur lui Isus o paternitate după Lege, înaintea poporului, pentru că Maria nu putea fi, desigur, o necăsătorită; aceasta ar fi fost un mare scandal. Dar acesta nu era singurul motiv pentru care Dumnezeu m-a unit cu Mireasa mea: eram chemaţi să trăim împreună pentru Isus, să fim primul nucleu al acelui popor care este Biserica, şi care, într-o bună zi, avea să se adune în jurul lui Isus. Noi doi am anticipat toate acestea, am fost prima celulă a Bisericii. De aceea, Dumnezeu ne-a încredinţat o misiune rodnică în Spirit: a dorit ca uniunea noastră să asigure creşterea senină a lui Isus în har, în spirit şi în trup. Am muncit pentru Cristos: am lucrat în atelierul meu de dulgher pentru a-I asigura pâinea cea de toate zilele, rodul muncii cinstite. Am fost cel dintâi care a lucrat pentru Cristos.

Am murit tânăr. Dumnezeu mi-a dăruit harul de a nu asista la răstignirea lui Isus. Nu aş fi avut puterea Mariei; nu posedam acelaşi har ca şi ea. Ar fi fost o lovitură teribilă pentru mine şi aş fi murit la picioarele Crucii. Isus nu ne-a ascuns niciodată nici Mamei Sale, nici mie, ceea ce-L aştepta; de aceea, eram pregătiţi în spirit. Totuşi, răstignirea lui Isus nu a fost una dintre multele execuţiile crude care aveau loc în acel timp: asupra lui Isus a căzut toată ura Iadului, nu numai toate păcatele întregii omeniri din Univers; execuţia Sa a fost cea mai feroce care s-a văzut vreodată pe Pământ. Durerea mea de tată ar fi fost atât de mare încât m-ar fi distrus. De aceea, Dumnezeu m-a chemat la Sine şi mi-a acordat harul de a fi prezent în spirit la picioarele Crucii. Astfel, i-am putut susţine cu rugăciunea mea pe Maria şi pe Isus în acel ceas teribil, aşa cum făcusem de multe ori în viaţă: când a fost persecuţia lui Irod, la fuga în Egipt, în sărăcie, în greutăţile mari şi mici ale vieţii de fiecare zi.

Figura mea în Biserică nu a fost mereu bine înţeleasă, datorită dificultăţii de a da o definiţie adecvată sexualităţii. De aceea, prezenţa mea a fost considerată ca fiindîn neconcordanță cu castitateta Mariei; asta pentru că oamenii consideră că castitatea este rodul constrângerii, şi, prin urmare, este greu de realizat. În realitate, nu este aşa: adevărata castitate este o alegere liberă şi face parte din conceptul mai amplu de Neprihănire. Cine alege cu adevărat castitatea, o alege până în capăt. Eu nu aveam nici un interes de natură sexuală în ceea ce o privea pe Maria; acest lucru nu a fost niciodată în inima mea, nu a fost prevăzut, nici dorit de Dumnezeu pentru mine, şi nu ar fi avut nici un sens în planul lui Dumnezeu. De aceea mi-a fost dat harul de a depăşi orice tentaţie, pentru că Dumnezeu dăruieşte mereu harul necesar pentru a împlini lucrarea Sa. Mai mult, Mireasa mea nu era ca toate celelalte: poseda un har de o asemenea puritate, că nimic murdar nu-i putea sta alături. Ea emana o puritate comparabilă doar cu cea a lui Isus. Când îi priveam pe Maria şi pe micul Isus împreună, percepeam o curăţie infinită care emana din fiinţa lor. Erau desăvârșiți; în ei nu era nici măcar vreo umbră de păcat, erau complet cufundaţi în Dumnezeu. Sufletul meu se sătura de acea perfecţiune; de aceea am ajuns şi eu la Neprihănire, ca rod al drumului meu de sfinţire, dar şi al harului extraordinar pe care l-am absorbit în uniunea mea deosebită cu Isus şi Maria.

Viaţa mea a fost simplă: munca în atelierul meu, rugăciunea înălţată lui Dumnezeu Tatăl pentru Isus şi Maria, rugăciunea mea împreună cu ei. Chiar dacă nu am fost fizic la picioarele Crucii, Dumnezeu mi-a încredinţat Biserica Sa; o ocrotesc împreună cu Maria. Dumnezeu m-a chemat să-mi exercit paternitatea faţă de toţi fiii Săi, aşa cum am exercitat-o pentru Fiul Său, Isus Cristos. Nu este vorba de paternitatea lui Dumnezeu, ci de paternitatea în Dumnezeu. Pe Pământ, paternitatea mea şi maternitatea lui Dumnezeu au operat împreună pentru a-L ocroti pe Isus; şi acum acţionează împreună, pentru a proteja poporul lui Dumnezeu, şi nu putea fi altfel (Exortaţia Apostolică „Redemptoris Custos” a lui Ioan Paul al doilea, 1989).

La începutul novenei pe care mi-o oferiţi, vă cer să vă cufundaţi în Inima Mariei; acolo mă veţi găsi şi pe mine. Bucuria mea este aceea să văd că acest popor îi aparţine tot mai mult Mariei, pentru că inima mea se bucură atunci când triumfă Inima Neprihănită a Miresei mele. Când o găsiţi pe Maria, Îl găsiţi pe Isus, iar când Îl găsiţi pe Isus, aţi găsit totul.

Comuniunea cu Maria, în Dumnezeu, este drumul, iar comuniunea cu Dumnezeu este scopul final. Neprihănirea ar trebui să vă facă să staţi înaintea lui Dumnezeu, fie că sunteţi căsătoriţi sau nu. Nu se poate sta înaintea lui Dumnezeu dacă nu sunteţi neprihăniţi. Nimic necurat nu poate sta înaintea Lui. Dumnezeu vă iartă păcatele, e adevărat, dar tot aşa de adevărat e şi că nimeni n-ar putea sta înaintea lui Dumnezeu dacă n-ar fi fost Isus Cristos, Dreptul, Mijlocitorul. El e Cel care stă înaintea lui Dumnezeu Tatăl şi-I prezintă Trupul şi Sângele Lui, Jertfa Sa pentru voi toţi. Fără El, nu v-aţi putea prezenta Tatălui, pentru că niciunul din voi nu este cu totul curat, şi nimic necurat nu poate sta înaintea Tatălui. De aceea, e nevoie de Neprihănire, pentru că vă ajută să ajungeţi la o comuniune tot mai profundă cu Dumnezeu în Cristos, care dă sens oricărei alte comuniuni. De fapt, din Preasfânta Treime provine orice comuniune autentică: căsătoria, consacrarea, prietenia şi orice altă formă de comuniune spirituală.

Cu toţii aţi primit harul pentru a trăi în comuniune cu Dumnezeu; nimeni n-ar putea acest lucru fără har. Vă repet că comuniunea cu Dumnezeu este ţelul drumului omenirii: în Noua Creaţie, toţi vor trăi în comuniune perfectă cu Dumnezeu. Voi parcurgeţi încă drumul pământesc, prin care vă străduiţi să vă apropiaţi tot mai mult de comuniunea cu Dumnezeu. Dacă nu reuşiţi în această viaţă, o veţi face în Purgator; e un parcurs care nu se opreşte odată cu moartea. Din păcate, pe Pământ, comuniunea cu Dumnezeu nu e înţeleasă în modul just: persoanele nu sunt formate corespunzător, şi consideră că sunt în comuniune cu Dumnezeu doar pentru că participă la câte-un ritual religios, merg la Sfânta Liturghie duminica, sau pentru că recită rugăciuni cu evlavie. Toate aceste lucruri sunt mijloace importante pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu, dar nu sunt comuniunea cu Dumnezeu. Nu există comuniune adevărată, dacă lipsesc Oferirea de sine şi Neprihănirea. Cu toţii aţi primit prin Botez harul de a ajunge la Neprihănire, la oferirea de sine şi la comuniune; dar, de-a lungul drumului, acest har se pierde, datorită multelor interpretări pe care oamenii le dau vieţii spirituale, relaţiei personale cu Dumnezeu, precum şi datorită lipsei unei formări corespunzătoare pentru un adevărat drum de credinţă.

De aceea, în ziua de astăzi este greu să se vorbească creştinilor despre oferirea de sine, Neprihănire şi Comuniune. Comuniunea cu Dumnezeu devine aproape un surplus,într-o viaţă religioasă care adesea se bazează pe activism, chiar şi în domeniul caritativ. Caritatea este necesară, fără discuţie; dar, dacă lipseşte comuniunea cu Dumnezeu, de unde ia naştere caritatea şi de ce anume este alimentată? Dacă lipseşte comuniunea cu Dumnezeu, celebrările euharistice nu devin oare superficiale, grăbite, reci? Din fericire, în Biserică, sunt multe persoane sfinte, care se ocupă de relaţia lor personală cu Dumnezeu şi care adesea sunt necunoscute, neînţelese sau luate în râs; dar, dacă n-ar fi astfel de persoane, caritatea creştinilor n-ar fi foarte diferită de activităţile asociaţiilor umanitare necreştine. De aceea trebuie recuperată relaţia personală, comuniunea cu Dumnezeu.

Creştinii de azi nu mai simt o legătură profundă cu Spiritul Sfânt aşa cum făceau primii creştini imediat după Rusalii. Spiritul Sfânt nu s-a retras niciodată din Biserică, dar nu a putut acţiona cu toată puterea Sa; acţiunea Sa s-a redus de-a lungul secolelor. În Biserica de astăzi, puterea Spiritului Sfânt nu poate fi comparată cu cea de la început. Există multe cauze: de exemplu raţionalismul, activismul, speculaţiile teologice, ştiinţa umană, care au luat locul Spiritului Sfânt. În sfinţi, însă, Spiritul Sfânt a continuat şi continuă să acţioneze cu putere, acţionează în mod extraordinar, pentru că sfinţii se leapădă de sine şi caută comuniunea cu Dumnezeu mai presus de orice; astfel, Spiritul Sfânt e liber să-i modeleze după dorinţa Sa şi să acţioneze în ei şi prin ei. Sfinţii au fost întotdeauna seva vitală a Bisericii. Astăzi, din păcate, oamenii se rup tot mai mult de izvorul lor interior care este Dumnezeu şi îşi caută în altă parte inspiraţiile şi modelele de viaţă; se creează idoli, cum sunt personajele faimoase, oamenii de știință, chiar şi autorităţile religioase: pentru mulţi creştini, Papa vine înaintea lui Cristos. Învăţaţi să-L ascultaţi pe Isus înainte de toate în voi, şi apoi îl veţi putea asculta şi înţelege şi pe Papa.

Vă binecuvântez şi vă doresc ca această novenă să vă ajute să intraţi tot mai mult în Inima Neprihănită a Mariei. În comuniunea ei cu Dumnezeu şi cu omenirea, în oferirea sa perfectă, mă veţi găsi şi pe mine.

Vă binecuvântez, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt”.

Rugăciune către Sfântul Iosif

Sfinte Iosife, drept între cei drepţi,

ocrotitorul Familiei lui Dumnezeu în întregul Univers,

protejează Biserica de pe Pământ în aceste timpuri delicate şi importante.

Mijloceşte la Dumnezeu

ca Biserica să aleagă mereu calea cea mai bună,

depăşind în pace greutăţile

pe care spiritul lumii i le pune înainte.

Focul arzător al inimii tale să ne înflăcăreze de credinţă adevărată,

de speranţă sigură şi de iubire sublimă,

pentru a putea străbate,