Dragi cititori, în mesajul pe care vi-l propun, Sfânta Clara de Assisi vorbește despre contemplație, care este culmea iubirii și a rugăciunii. Vă doresc să descoperiți tot mai mult privirea iubitoare a lui Dumnezeu asupra voastră, și să-L priviți și voi cu privirea voastră iubitoare. Mă rog pentru voi și vă însoțesc cu rugăciunea mea.

Stefania Caterina

Mesajul Sfintei Clara de Assisi [1] din 20 mai 2013

”Pace și bine tuturor, dragi frați și surori! Domnul Preaînalt mi-a cerut să vă vorbesc despre contemplație. Știți bine că existența mea pământească nu a fost altceva decât contemplație; de aceea, vă voi vorbi despre ea cu bucurie.

Ce este contemplația? Nu e un exercițiu ascetic, o acrobație spirituală, un concept abstract, ci respirația, odihna sufletului. Atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, El a dorit ca acesta să fie colaboratorul Său, să participe la opera Sa de stăpânire a Creației. V-a fost explicat de multe ori că destinul omului nu era acela de a se osteni pentru a-și câștiga existența, ci de a trăi în bucuria de a-L sluji pe Dumnezeu. Munca trebuia să fie participarea la creativitatea divină, făcută posibilă de capacitatea omului de a înțelege și de a folosi legile lui Dumnezeu.

Păcatul originar, comis de strămoși, a înrobit omenirea de pe Pământ, care de atunci nu a mai cunoscut odihna. Pe Pământ, munca îl obosește pe om, e mereu sursă de griji: atât atunci când este prea multă, cât și când este prea puțină. De muncă depinde câștigul, iar câștigul nu este niciodată de ajuns pentru oameni: dacă sunt săraci, vor să devină bogați; dacă sunt bogați, vor să devină și mai bogați, și nu au niciodată pace; săraci sau bogați, sunt mereu neliniștiți.

Isus a spus: ”Nu vă îngrijorați…” (Mt 6,25). De fapt, El dorea să reconducă omul la relația adevărată cu Tatăl; dorea să vă facă să înțelegeți că Dumnezeu se îngrijește de nevoile omului, și că, slujindu-L pe Dumnezeu, omul găsește necesarul și mai mult de-atât. Suntem creați pentru Dumnezeu și pentru a căuta Împărăția Sa care nu este de pe acest Pământ; suntem chemați să trăim după Legile Divine, care nu sunt pământești și trupești. Dumnezeu știe de ce anume avem nevoie, pentru că El ne-a creat; de aceea, ne dă întotdeauna necesarul pentru a trăi, cu condiția să trăim pentru El.

Când suntem dispuși să trăim pentru Dumnezeu, când dorim să-I aparținem doar Lui și ne dăruim cu totul Lui, atunci se naște adevărata contemplație, care este rodul abandonării cu încredere lui Dumnezeu. Oferirea vieții lui Dumnezeu este cheia care deschide spiritul nostru, în care Dumnezeu Și-a așezat comoara Sa. Da, dragii mei frați,    cine-L iubește pe Dumnezeu se trezește la viața adevărată; cine e dispus să dea tot, primește totul de la Tatăl iubitor. Cine iubește, dorește să contemple chipul celui iubit și admiră tot ceea ce acesta face, știe să recunoască fiecare gest de delicatețe și de iubire. Astfel, între om și Dumnezeu, se naște o poveste de iubire care nu se sfârșește nici măcar cu moartea, mai mult: în dimensiunea veșniciei, cel care iubește și cel iubit, devin una.

Contemplația este atitudinea de uimire și de tăcere înaintea măreției lui Dumnezeu: creatura se supune Creatorului nu din servilism sau din frică, ci din iubire. Din această atitudine iau naștere înțelepciunea și cunoașterea legilor vieții. Omul devine docil sub mâna lui Dumnezeu și începe să trăiască în lumină: faptele sale sunt bune, zidesc poporul lui Dumnezeu. Omul lucrează pentru Domnul, dar nu mai simte oboseala, pentru că e umplut de prezența divină care e odihnă pentru suflet.

Credința autentică conduce mereu la contemplație, pentru că omul credincios nu se teme de nimic și știe să recunoască în fiecare situație, chiar și în cea mai dificilă, prezența lui Dumnezeu, mâna Lui care trece silențios pentru a vindeca orice durere. Credința nu-L pierde niciodată din vedere pe Dumnezeu, Care este centrul vieții. Aceasta este contemplația.

Și speranța conduce la contemplație, pentru că omul care trăiește din speranță contemplă în fiecare zi darurile lui Dumnezeu, prin care El Își realizează promisiunile. Numai un orb ar putea să nu remarce darurile mici și mari care umplu viața de zi cu zi. Mâine, când vă treziți,  uitați-vă în jur și începeți să numărați darurile pe care Dumnezeu vi le dă de-a lungul zilei, pornind de la soare și de la aer, fără de care nu ați putea trăi; seara, vă veți da seama că ați primit mult. Atunci Îi veți mulțumi și-L veți admira pe Dumnezeul vostru. Și aceasta este contemplație.

Iubirea, dacă este iubire, se transformă în contemplație. V-am spus deja că cel care iubește dorește să-l privească pe cel pe care-l iubește. Contemplația este fiica iubirii și nu e niciodată scop în sine: contemplația îndeamnă la acțiune, pentru că, contemplând iubirea lui Dumnezeu, omul se simte umplut de acea iubire și merge înspre aproapele. Îi iubește pe ceilalți cu iubirea lui Dumnezeu și descoperă în frați aceeași iubire. Și aceasta este contemplație.

Din toate acestea, puteți înțelege că sunteți chemați cu toții la contemplație, și că ea face parte din viața voastră; într-adevăr, viața creștinilor ar trebui să fie o viață contemplativă. Din păcate, mulți reduc contemplația la experiența călugărilor sau a  călugărițelor din mănăstirile de clauzură, când,  de fapt, cu toții sunteți născuți pentru a-L contempla pe Dumnezeu. Unii, decid să se dedice contemplației ca și slujire, alegând o viață departe de lume; aceasta e o mare slujire, pe care oamenii nu o înțeleg întotdeauna, pentru că nu știu ce este contemplația. Dar fiecare om ar trebui să știe. De fapt, spiritul uman e făcut pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, dar nu poate cunoaște ceea ce nu vede. Contemplația slujește tocmai la aceasta: e privirea spiritului îndreptată spre Dumnezeu, care-i permite să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum este El.

Dumnezeu, care e Spirit, locuiește în spiritul omului. Prezența Spiritului Sfânt în spiritul vostru e ca o fântână pusă în mijlocul grădinii. Dacă-L iubiți pe Dumnezeu și vă oferiți Lui, spiritul vostru înflorește ca o grădină, pentru că izvorul Spiritului Sfânt îl udă încontinuu. Prezența lui Dumnezeu respinge răul de la spiritul vostru, care devine o grădină zăvorâtă, ocrotită, fiindcă Dumnezeu ocrotește cu gelozie ceea ce e al Său. În grădina voastră închisă puteți să-L contemplați pe Dumnezeu și să vă odihniți în El. În spiritul vostru vă odihniți mai mult decât în oricare alt loc de pe Pământ. De aceea, contemplația e adevărata odihnă, cea pe care omul o cunoștea înainte de păcat.

Isus a venit pentru a introduce omenirea în adevărata odihnă a lui Dumnezeu; a deschis o cale nouă și vie înspre Tatăl. De aceea, totul va fi unit în Isus Cristos și El va introduce întreaga omenire din Univers și toate creaturile în Noua Creație, unde omul și Creația se vor odihni în Dumnezeu pentru veșnicie, fără lacrimi și fără osteneală, fără stricăciune.

Numai Dumenzeu cunoaște momentul în care toate acestea avea loc. Totuși, încă de pe acum, puteți pregusta odihna în Dumnezeu, căutându-L în intimitatea spiritului vostru, acolo unde Dumnezeu a săpat o fântână cu apă vie. El vine să trăiască în voi, dacă Îl chemați, dacă doriți acest lucru cu toate forțele. El este fântâna din care veți scoate apa pe care nimeni altcineva nu v-o poate da, datorită căreia nu veți mai înseta (In 4,14). Vă sfătuiesc să luați această apă curată din fântâna lui Dumnezeu care este în voi; nu faceți ca și mulți oameni de pe acest Pământ care beau din bălțile pline de noroi, după care însetează din nou.    Amintiți-vă de fântâna cu apă vie care este Dumnezeu în voi, căutați-o în spiritul vostru și acolo o veți găsi.

În timpul vieții mele pământești nu am încetat să caut Fața lui Dumnezeu. Am băut neîncetat din fântâna Sa cu apă vie, și, cu cât beam mai mult, cu atât mă umpleam mai mult; din toată ființa mea se revărsa iubirea, care se răspândea în jurul meu și atingea multe suflete aflate departe, cu toate că trăiam în tăcerea de la Sfântul Damian. Nu încetați să-L căutați pe Isus și să contemplați Chipul Său care e plin de iubire pentru voi. Lăsați-vă învăluiți de privirea Sa și veți afla adevărata odihnă; atunci Îl veți contempla pe Dumnezeu și în viața de fiecare zi, acolo unde se desfășoară existența voastră.

Vă însoțesc cu rugăciunea mea și vă iubesc în Dumnezeu. Primiți binecuvântarea mea:

Domnul să vă binecuvânteze

și să vă ocrotească.

Să strălucească asupra voastră Fața Sa

 și să vă dăruiască îndurarea Sa.

Să-Și întoarcă privirea asupra voastră

și să vă dăruiască pace.

Domnul să fie pururea cu voi

și să facă ca și voi să fiți mereu

cu El!

 

[1] Sfânta Clara s-a născut la Assisi în anul 1194 într-o familie nobilă. Încă de tânără hotărăște să fie doar a lui Cristos. Merge să se sfătuiască cu Sfântul Francisc, care aprobă decizia sa de a se retrage din lume; el însuși îi dă haina monahală și pregătește pentru ea o locuință mică lângă bisericuța Sfântului Damian. În scurt timp i se alătură alte tinere din Assisi, și astfel ia naștere Cel de-al Doilea Ordin Franciscan, numit la început ”Ordinul femeilor sărace din Sfântul Damian”, iar mai  apoi ”Clarise”. Clara a trăit toată viața sa la Sfântul Damian în sărăcie și în contemplație. A murit în anul 1253, și, doi ani mai târziu, a fost declarată sfântă de către Papa Alexandru al-IV-lea. Trupul său se odihnește la Assisi, în Bazilica dedicată ei.