„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,  Cel ce sunt viu.

Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor,

şi am putere asupra morţii şi a iadului“. (Ap 1, 17-18)

Aceste cuvinte ale Apocalipsei m-au atins întotdeauna, pentru că exprimă bine ceea ce pentru sufletul meu reprezintă esenţialul în viaţă: Isus Cristos este Domnul. Lui trebuie să ne supunem, şi să-i fie supuse toate lucrurile, pentru a putea trăi şi pentru a fi protejaţi de rău.

„Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El“ (Col 1,16). Am experimentat  şi continui să experimentez zi de zi că existenţa mea şi tot ceea ce mă înconjoară izvorăşte din Inima lui Isus, şi că la Ea se întoarce, în curgerea neîncetată a vieţii divine care susţine Universul. De aceea, consider că, inevitabil, totul trebuie să reîntoarcă la Isus, pentru că totul ia naştere din El.

„Prin El au fost create toate lucrurile, cele din cer şi cele de pe pământ, cele vizibile şi cele invizibile…El este începutul…”(Col 1, 16-18). Ciclul vieţii face ca viaţa să revină la origine; omul făcut din ţărână se întoarce în ţărână, creştinul se naşte din Cristos pentru a se întoarce la Cristos şi, prin El, la Tatăl. Cred că nimeni nu se gândeşte că ar putea ajunge la Dumnezeu fără să treacă prin Isus Cristos: Calea, Adevărul şi Viaţa.

Sunt convinsă că viaţa oferită ar trebui să ne conducă tocmai la conştientizarea faptului că trebuie să-I aparţinem cu totul lui Isus, pentru a putea pătrunde în viaţa Tatălui, pentru a fi călăuziţi de Spiritul Sfânt, Care ne modelează şi ne purifică. De aici ar trebui să pornească şi misiunea noastră, lucrarea pe care Dumnezeu i-o încredinţează fiecăruia dintre noi: a crede în Cel pe care Tatăl L-a trimis, Isus Cristos (In 6,29).

Personal, doresc ca viaţa mea să fie o continuă „recapitulare în Isus Cristos” (Ef 1,10), ceea ce, în mod concret, înseamnă a mă pune cu totul în serviciul lui Dumnezeu, lăsând ca El să-mi conducă viaţa, să-mi îndrume paşii acolo unde El doreşte şi ştie. Doresc să renunţ  la acţiunile care pornesc de la eul meu şi, cu ajutorul harului Său, doresc să mă separ de mine însămi, de dorinţele mele umane, care adeseori, sunt sursă a decepţiilor. Să fiu ca şi Preasfânta Fecioară Maria, slujitoarea Sa, să-i cer să se împlinească în mine cuvântul Său. Fără Isus, viaţa mea nu ar exista, şi nici n-ar avea sens, poate nici n-ar fi de vreun folos, căci, ce-aş putea de una singură? Toţi avem nevoie să fim călăuziţi de Marele Păstor al oilor, pentru că în El locuieşte toată plinătatea (Col 1,19) şi „din plinătatea Sa am primit har peste har”(Io 1,16). Fără har, viaţa se stinge, devine o supravieţuire.

Biserica ne-o indică pe Sfânta Fecioară ca şi model al fiecărui creştin pentru o viaţă autentică a harului, pentru o viaţă de dăruire. Pot spune că Mama lui Dumnezeu e Cea pe care o simt mereu alături, care mă susţine în fiecare moment şi mă încurajează chiar şi atunci când am obosit. Cred că nimeni nu doreşte mai mult decât ea să ne conducă la Isus, să ne aşeze la picioarele Fiului său. Am certitudinea că Preasfânta Fecioară nu ne abandonează pe niciunul dintre noi până când nu intrăm în inima lui Dumnezeu. De altfel, Mama e cea care rămâne mereu cu noi, chiar şi atunci când toţi au obosit şi pleacă.

Ştiu că nu pot fi cu totul a lui Isus, să fiu „recapitulată” în El, dacă nu sunt dispusă să-i pun la picioarele lui Isus şi pe duşmanii mei. Nu mă gândesc atât la duşmanii externi, cât mai ales la cei mai vicleni, care se ascund în mine: frici, ambiţii, calcule umane, servilisme, viclenie, etc. Trebuie să las ca Isus Cristos să stăpânească şi asupra acestor duşmani cu iubirea Sa, cu îndurarea şi cu înţelepciunea Sa. Acelaşi lucru e valabil şi pentru duşmanii externi: nu-mi revine mie sarcina de a face dreptate, pentru că eu nu sunt dreaptă. Eu trebuie să-i ofer lui Dumnezeu şi pe cei care mă urăsc, şi să rămân în iubirea Lui, pentru a fi, la rândul meu, iubire şi binecuvântare pentru cei drepţi şi pentru cei nedrepţi. Astfel, îi voi putea recapitula în Cristos şi pe duşmanii mei.

Aş vrea să-I supun lui Isus şi moartea; nu numai pe cea fizică, ci orice formă a morţii: fragilitatea mea, păcatul meu, umilirile suferite, ofensele primite, lipsa mea de credinţă, de speranţă, de iubire, lipsurile celorlalţi. Toate astea vreau să I le dăruiesc Domnului meu, pentru ca eu să pot în sfârşit ajunge la umilinţă, şi să fiu un instrument în mâinile Lui. Dacă voi fi umilă, nu mă voi mai teme de moarte. Dacă-I voi fi dat totul lui Dumnezeu, ce-mi va putea fura duşmanul sufletului meu?

Sunt conştientă că aceste intenţii frumoase, ar putea rămâne, de fapt, doar intenţii frumoase, date fiind limitele umane. Nu-mi mai rămâne decât să „recapitulez în Cristos” şi intenţiile mele, să I le depun la picioare, cerându-i să fie El Cel care să le realizeze în mine, cu puterea Spiritului Său. „Fără de mine nu puteţi face nimic”(In 15,5), ne-a spus Învăţătorul, şi cred că fiecare dintre noi experimentează în fiecare zi adevărul acestor cuvinte.

Pentru a încheia, îmi se pare de înţeles că tot ceea ce există trebuie să fie recapitulat în Isus Cristos, tocmai pentru a putea exista şi pentru a fi transformat în creaţiunea nouă despre care vorbeşte Scriptura (Ap 21,5). Tot ceea ce vom şti să-i supunem lui Isus Cristos va deveni nou şi sfânt. Atunci viaţa noastră se va schimba, pentru că Dumnezeu va locui în mijlocul nostru. „… şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici tânguire, nici strigăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut… Iată: s-a împlinit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Cel care va fi învingător va moşteni aceste bunuri: Eu îi voi fi Dumnezeu iar el îmi va fi Mie fiu” (Ap 21,3-7).